Eu sunt Olguţa, Dănuţ şi Monica deopotrivă.
Medelenii copilăriei mele sunt situaţi la aproximativ 40-50 km depărtare de judeţul Constanţa.
Am avut nenumăraţi tovarăşi de joacă pe contemporana mea uliţă a copilăriei, dar niciodată ceva asemănător cu trioul format din Dănuţ, Monica şi Olguţa. Cred că eu am fost puţin din fiecare: înclinaţia lui ,,Metaforel'' (aşa îl poreclise Olguţa pe Dănuţ) spre scris şi literatură în general, jovialitatea şi sinceritatea tranşantă a Olguţei, blândeţea şi cuminţenia Monicăi, toate s-au regăsit în fiinţa mea la un anumit moment dat.
Coincidenţă sau nu, am avut şi am în continuare un moş Gheorghe al meu. Moş Gheorghe al Medelenilor era vizitiul familiei Deleanu, cel care a vegheat asupra doamnei în copilărie, apoi asupra Olguţei, singura persoană care putea lua pere zemoase de la Oţăleanca pentru a le face cadou ,,duduiţei moşului''. Moş Gheorghe al meu - mai simplu, Papu Gicu- mă aştepta vinerea trecută bucuros la poartă cu patru gutui parfumate pitite prin buzunare. Buzunarul moşului are mereu un dar pentru ,,duduiţă", cât şi pentru ,,feata al papu". Papu - recunoscut în comunitate pentru caii lui de rasă pe care îi adora; Moşul - pasionat de cai. Asemenea Olguţei, aveam prilejul să stau alături de el pe capră şi să mânăm împreună caii. Culesul porumbului la început de septembrie era o bucurie pentru mine din cauza acestor plimbări lungi cu căruţa. Toamna cutreieram livezile, iarna mergeam împreună la colindat. Bunicul adoptiv din poveste şi cel real au amenajat un leagăn în curtea lor pentru duduiţe. Copilăria la ţară alături de bunici - am mai spus-o şi am să o spun mereu- a fost cel mai mare privilegiu pe care mi l-a dăruit Cel de Sus.
Moartea lui Moş Gheorghe m-a emoţionat profund şi recunosc că am plâns aşa cum n-o mai făcusem de mult. Am plâns pentru durerea Olguţei, pentru moş Gheorghe şi pentru neputinţa mea de a opri timpul în loc. M-am regăsit în toate aventurile moşului alături de duduiţa lui. Bucurie egoistă faţă de Olguţa - Moşul meu e sănătos tun, Slavă Domnului, şi mă aşteaptă vineri acasă, în faţa porţii, cu surprize de sezon ascunse în buzunarul vestei.
Dănuţ, plecat pentru studii la Bucureşti, se îndreaptă mereu spre Medeleni, căutând frenetic dulcele grai moldovenesc şi copilăria apusă cu tot cu tolba lui Ivan Turbincă. Singura diferenţă dintre noi doi este că eu sunt în căutarea dulcelui grai al dialectului aromân. Aidoma lui, acasă scriu cel mai bine.
Monica este blândă şi răbdătoare, sare întotdeauna in ajutorul celui necăjit. De cele mai multe ori este asemuită cu o zână bună, madonă sau bunicuţă. Monica iubeşte în tăcere şi aşteaptă. Măriuca aşteaptă şi ea, nu se ştie ce, dar aşteaptă.
Recunosc, nu am terminat încă de citit întreg romanul. Trag cât mai mult de timp, vreau să prelungesc această incursiune în copilărie. Ştiu sigur că, indiferent de ce final va avea, La Medeleni a devenit una dintre cărţile mele preferate. Ironic este că am încercat lecturarea acestui roman în vara dinaintea inceputului clasei a VI-a şi nu mi-a plăcut de nicio culoare. Acum, în clasa a XII-a , îl savurez precum o cafea fierbinte, dulce-amăruie într-o dimineaţă ploioasă şi rece de Octombrie. Atunci, micuţă fiind, nu ştiam că citesc povestea copilăriei mele şi poate că nu preţuiam ceea ce astăzi, adolescentă fiind, conştientizez, valorez şi mă face să tânjesc.
,, – Peste țara mea, îl pun împărat pe moș Gheorghe.
- ,,Cei care au plecat spre munţi să descopere înălţimile, avizi de vânt, de stele şi de nouri apropiaţi, nu se mai uită la iarba şi la florile mărunte care le însoţesc paşii.''
– Și tu?
– Eu îs împărăteasă… Da eu mă dau în scrînciob.
– Și cu regele Carol ce faci?
– Nu știu… Îl fac statuie și gata!…''