Medelenii copilăriei mele

Eu sunt Olguţa, Dănuţ şi Monica deopotrivă.

             Medelenii copilăriei mele sunt situaţi la aproximativ 40-50 km depărtare de judeţul Constanţa.

               Am avut nenumăraţi tovarăşi de joacă pe contemporana mea uliţă a copilăriei, dar niciodată ceva asemănător cu trioul format din Dănuţ, Monica şi Olguţa. Cred că eu am fost puţin din fiecare: înclinaţia lui ,,Metaforel'' (aşa îl poreclise Olguţa pe Dănuţ) spre scris şi literatură în general, jovialitatea şi sinceritatea tranşantă a Olguţei, blândeţea şi cuminţenia Monicăi, toate s-au regăsit în fiinţa mea la un anumit moment dat.

                Coincidenţă sau nu, am avut şi am în continuare un moş Gheorghe al meu. Moş Gheorghe al Medelenilor era vizitiul familiei Deleanu, cel care a vegheat asupra doamnei în copilărie, apoi asupra Olguţei,  singura persoană care putea lua  pere zemoase de la Oţăleanca pentru a le face cadou ,,duduiţei moşului''. Moş Gheorghe al meu - mai simplu, Papu Gicu- mă aştepta vinerea trecută bucuros la poartă cu patru gutui parfumate pitite prin buzunare. Buzunarul moşului are mereu un dar pentru ,,duduiţă", cât şi pentru ,,feata al papu". Papu - recunoscut în comunitate pentru caii lui de rasă pe care îi adora; Moşul -  pasionat de cai. Asemenea Olguţei, aveam prilejul să stau alături de el pe capră şi să mânăm împreună caii. Culesul porumbului la început de septembrie era o bucurie pentru mine din cauza acestor plimbări lungi cu căruţa. Toamna cutreieram livezile, iarna mergeam împreună la colindat. Bunicul adoptiv din poveste şi cel real au amenajat un leagăn în curtea lor pentru duduiţe. Copilăria la ţară alături de bunici - am mai spus-o şi am să o spun mereu- a fost cel mai mare privilegiu pe care mi l-a dăruit Cel de Sus.

                  Moartea lui Moş Gheorghe m-a emoţionat profund şi recunosc că am plâns aşa cum n-o mai făcusem de mult. Am plâns pentru durerea Olguţei, pentru moş Gheorghe şi pentru neputinţa mea de a opri timpul în loc. M-am regăsit în toate aventurile moşului alături de duduiţa lui. Bucurie egoistă faţă de Olguţa - Moşul meu e sănătos tun, Slavă Domnului, şi mă aşteaptă vineri acasă, în faţa porţii, cu surprize de sezon ascunse în buzunarul vestei.

                 Dănuţ, plecat pentru studii la Bucureşti, se îndreaptă mereu spre Medeleni, căutând frenetic dulcele grai moldovenesc şi copilăria apusă cu tot cu tolba lui Ivan Turbincă. Singura diferenţă dintre noi doi este că eu sunt în căutarea dulcelui grai al dialectului aromân. Aidoma lui, acasă scriu cel mai bine.

                  Monica este blândă şi răbdătoare, sare întotdeauna in ajutorul celui necăjit. De cele mai multe ori este asemuită cu o zână bună, madonă sau bunicuţă. Monica iubeşte în tăcere şi aşteaptă. Măriuca aşteaptă şi ea, nu se ştie ce, dar aşteaptă.

                  Recunosc, nu am terminat încă de citit întreg romanul. Trag cât mai mult de timp, vreau să prelungesc această incursiune în copilărie. Ştiu sigur că, indiferent de ce final va avea, La Medeleni a devenit una dintre cărţile mele preferate. Ironic este că am încercat lecturarea acestui roman în vara dinaintea inceputului clasei a VI-a şi  nu mi-a plăcut de nicio culoare. Acum, în clasa a XII-a , îl savurez precum o cafea fierbinte, dulce-amăruie într-o dimineaţă ploioasă şi rece de Octombrie. Atunci, micuţă fiind, nu ştiam că citesc povestea copilăriei mele şi poate că nu preţuiam ceea ce astăzi, adolescentă fiind, conştientizez, valorez şi mă face să tânjesc.

• ,,Cei care au plecat spre munţi să descopere înălţimile, avizi de vânt, de stele şi de nouri apropiaţi, nu se mai uită la iarba şi la florile mărunte care le însoţesc paşii.''

             ,, – Peste țara mea, îl pun împărat pe moș Gheorghe.
              – Și tu?
              – Eu îs împărăteasă… Da eu mă dau în scrînciob.
              – Și cu regele Carol ce faci?
              – Nu știu… Îl fac statuie și gata!…''

           

Lorelei cu iz de Zakynthos

            Fix acum un an îmi petreceam ultimele zile de vacanță în insula Zakynthos. A fost prima mea ieșire din țară și pot spune cu mâna pe inimă ca am avut o vacanță de vis. În primele seri mă tot întrebam dacă e adevărat tot ce văd, dacă chiar mă aflu acolo și parcă tot așteptam să mă trezesc din reverie și să fiu în curte, visând cu ochii deschiși. Dar n-a fost un vis, a fost cât se poate de real, și am trăit pe pielea mea zicala: „Știi că ești îndrăgostit atunci când nu mai poți adormi pentru că realitatea este, în sfârșit, mai frumoasă decât visul.” — Theodor Seuss”.  În cazul meu a fost vorba de un alt fel de îndrăgosteală. M-am îndrăgostit iremediabil de această insulă, de localnici, de plaja de acolo, de marea Ionică, de țestoasele Caretta-Caretta — deși le-am văzut doar în poze —, de muzica grecească, de limba lor și de taverne.  În atmosfera de acolo plutește energia pozitivă  și rareori întalnești vreun om supărat.

            Un lucru interesant este acela că după ora 19:00 până la ora 07:00 plaja este închisă deoarece țestoasele Caretta-Caretta  vin pe mal unde își depun ouăle. De asemenea, niciun avion nu mai circulă după ora 19:00 pentru a nu speria țestosele. Acestea sunt un adevărat simbol al insulei, atrăgând foarte mulți voluntari din toate țările.

            Prima excursie pe care am făcut-o a fost turul insulei cu autocarul. Am vizitat o mănăstire, o biserică de prin secolul XV, o fabrică de ulei de măsline unde ni s-a explicat întregul proces pentru fabricarea lui și am fost invitați la o degustare. Următoarea oprire este la un producător local de vinuri unde ,de asemenea, am putut degusta și cumpăra vin. Am luat masa la o tavernă de unde puteam închiria o șalupă pentru a putea vedea Peșterile Albastre ( Blue Caves). La întoarcere am trecut prin capitala insulei, Zante, unde am putut admira tot orașul de sus.

Blue Caves

 Zante

            A doua excursie  a fost,de fapt, o croazieră pe un vas de pirați. Am vizitat Plaja Navagio, una dintre cele mai renumite plaje, unde se află o epavă. Legenda spune că această navă aparținea contrabandiștilor de țigări și mafioților italieni și că ar fi eșuat în timp ce era urmărită de navele pazei de coastă grecești. Alt punct de atracție a fost chipul lui Poseidon sculptat în stâncă. Localnicii spun că acesta ar fi apăru în urma eroziunii cauzate de valuri și că nu este realizat de oameni.

Plaja Navagio

Chipul lui Poseidon

            De asemenea, am trecut pe lângă stâncile numite Alexander și Roxana. Se spune că aceștia au fost doi îndrăgostiți transformați în stană de piatră deoarece n-au vrut să renunțe la iubirea lor și că cei ce vor trece printre aceste stânci privindu-se în ochi se vor iubi veșnic. Amuzant este că pe acest vas se aflau mai multe perechi în luna de miere, iar în momentul în care am auzit legenda și am trecut printre cele două stânci nimeni nu s-a privit în ochi. Tot în timpul acestei călătorii am văzut Insula Țestoasei, denumită astfel din cauza formei sale.

Alexander și Roxana

Insula Țestoasei(Marathonisi)

            Mereu când mă voi gândi la insula Zakynthos o voi asocia cu cartea Lorelei a lui Ionel Teodoreanu și viceversa. Parfumul de tei pe care personajele cărții îl simțeau pe străzile din București la mine s-a transformat în parfum de leandru, iar căldura dogoritoare a betoanelor și strazilor din capitala României la mine se transformase în fierbințeala nisipului fin și-n mângâierea valurilor agitate.

            Ar mai fi multe de povestit despre locurile din Zakynthos și tot ceea ce am trăit acolo, dar îmi rezerv plăcerea de a le ști doar eu și cei ce le-au trăit împreună cu mine. Pe scurt, Zakynthos reprezintă: primul zbor cu avionul, prima vacanță în afara țării, prima croazieră, soare, mare, coincidențe, minuni. Zakynthos, paradis grecesc.

P. s: Am fost în această vacanță cu una dintre cele mai importante persoane din viața mea și asta a contat mult, distracție fiind din plin.

Elevul Dima dintr-a șaptea

                Prima carte scrisă de Mihail Drumeș pe care am citit-o a fost „Scrisoare de dragoste”. Se întâmpla pe undeva prin clasa a VIII-a și devenise rapid una dintre preferatele mele. În 2015, de Crăciun,  am primit ,, Invitație la vals”  scrisă tot de Drumeș pe care am început-o numaidecât fiind sigură că-mi va intra sub piele la fel de repede ca prima. Mi-a plăcut, dar am avut o ușoară senzație de dezamăgire - multe persoane mi-au spus că e cu mult mai bună decât „Scrisoare de dragoste”. Pentru mine - nu știu de ce- nu a fost. Poate că ține de gusturi. Sau poate e de vină vârsta. Știu că la momentul respectiv mă impresionase peste măsură și am visat zile întregi cu ochii deschiși. Am schimbat de zeci de ori finalul, începutul niciodata.

                Săptămâna trecută m-am încumetat să împrumut de la biblioteca liceului „Elevul Dima dintr-a șaptea”,aparținând tot  aceluiași autor. Mama mi-a vorbit de multe ori despre ea, spunându-mi cât de mult  i-a plăcut. De data aceasta, am început romanul cu scepticism, cu ochi critici gata-gata să găsesc nod în papură. Surpriză! Cartea m-a acaparat cu ușurință. Poate că din nou este de vină vârsta - sunt adolescentă la fel ca Dima și camarazii săi. Poate că de vină sunt idelurile lor mărețe legate de comoara din  Galapagos și A.R.P.E.T. . Cert este că mi-a plăcut.

                Deși romanul a apărut în anul 1946 consider că este încă de actualitate, regăsindu-mă în mai multe ipostaze ale adolescentului descris de Drumeș. Pasiunea și devotamentul pentru A.R.P.E.T, relația lui Dima cu Lotte, replicile elevilor alcătuite predominant din citate, trimiterea la opere celebre, cât și faptul că aceștia aveau cunoștințe aprofundate de latină, franceză și engleză m-au dat gata. Cred că aceste lucruri se întâmplau pe bune pe vremea când Dumeș era elev de liceu. Cel puțin,îmi place să cred că așa a fost. Partea cu  sinuciderea lui Șoimaru și înmormântarea acestuia a fost ciudată. Nu pentru că e ciudat descrisă în operă, ci pentru că am ajuns cu cititul la această scenă în ziua în care am aflat despre decesul unei colege de liceu în urma unui accident rutier. Coincidență sau nu, moartea„simultană”a  lui Șoimaru și a fetei respective mi-au dat fiori.

                Cu siguranță am avut sau avem cum toții un profesor precum Atilla. Conflictul dintre Atilla,profesorul de istorie și clasa a VIII-a mi s-a părut cât se poate de real, ba chiar l-am trăit pe pielea mea. Ce-i drept, consecințele pentru mine n-au fost ca cele pe care a avut „norocul” să le suporte Dima și nici conflictul n-a fost de aceeași amploare.  Dacă stai să analizezi, fiecare profesor care apare în această carte reprezintă o tipologie umană pentru elevii din roman, o tipologie a profesorilor de ieri și de astăzi pentru elevii de ieri și de astăzi. Și nu numai a profesorilor. Fiecare personaj în parte, fără excepție,  este reprezentatul unei categorii umane. Am avut șanșa sau neșansa,depinde de caz, să-i întâlnesc pe corespondenții  în viața reală a profesorului Iliuță, a lui Damigeană,  a lui  Michiduță,  a lui Robespierre,a lui Magotu,a cuviosului Gigi,a  agentului de poliție Pătlăgică, a lui Esculap,a Lidiei ș.a.m.d, lista continuă.

                N-am scris un rezumat al operei pentru că nu vreau să stric plăcerea lecturii celor ce nu au avut prilejul să se bucure de acest roman și îl recomand cu căldură doritorilor.Cât despre cei ce au citit această carte, mi-ar plăcea să știu cum vi s-a părut și ce idei, trăiri, emoții v-a transmis. Eu, pe tot parcursul lecturii, am simțit, rând pe rând, fericire, euforie, furie, frică, dezamăgire, durere, neputință, ciudă, resemnare, optimism.

                În încheiere, aș vrea să recomand cartea ,, Jurnalul unui adolescent timid” de Stephen  Chbosky. Mulțumesc, Luiza.  Cartea a apărut în anul 1999 și descrie  realitatea adolescenței a unor puști din anii `90 din America.  Este un roman pe care l-am citit pe nerăsuflate, l-am devorat cum s-ar zice, m-am regăsit în el și pentru că mi-a plăcut atât de tare l-am făcut la randul meu cadou. Enjoy !

• „Dacă școala nu ne învață să descoperim țara iubirii și să întreținem nestinsă flacăra ei, la ce bun toată învățătura aceea greoaie și uscată?” (Invitație la vals)
• „ Poate voi reuși să fac nițică lumină în capul meu, pentru că trebuie să mărturisesc deschis că la dragoste nu mă pricep deloc,iar la școală nu învățăm despre așa ceva, deși îmi vine să cred că ăsta este lucrul cel mai de căpetenie în viață. La ce-ți folosesc atâtea cunoștințe, dacă nu știi să-ți  conduci inima? Cu ea nu se glumește.” ( Elevul Dima dintr-a șaptea)

P.S : Mulțumesc Andreea, Maria și Diana pentru că sunteți aici. Mulțumesc Cristina pentru suport și încurajări. Mulțumesc Iulu și Teo pentru că v-ați bătut capul în legătura cu logo-ul. Le mulțumesc colegilor, prietenilor și familiei pentru reacția lor frumoasă atunci când au aflat de blog. Mulțumesc.

Primul an de liceu și debutul romanelor polițiste în viața mea

            Clasa a IX-a. Crimă și pedeapsă ? Cei frumoși și blestemați ? Spuneți-i cum vreți. Nu știu cum  a fost la voi, dar mie prima zi de liceu îmi lăsase un gust amar ! Pe tot parcursul anului școlar, oricui mă întreba dacă îmi place la liceu îi răspundeam fără ezitare că nu. Cred că filmele americane cu adolescenți m-au făcut să-mi creez iluzii deșarte.  Pe atunci credeam că ai mei colegi nu sunt cei mai cei, nu înțelegeam ce caut eu acolo și mă întrebam unde-mi sunt prietenii pe care îi știam de-o viață?

            A doua zi de liceu. Am făcut cunoștință cu o colegă de 3 ori.  Cum o chema?? Da...era o zi frumoasă  de toamnă, vântul adia și..eu tot nu-i știam numele colegei. Vine ora cu diriga. Colega respectivă începe să împartă bomboane ; era ziua ei. Zâmbim cu toții, o pupăm, îi urăm de bine, începem să cântăm. Mulți ani trăiaaaascăăăăăă, mulți ani trăiaaaascăăăăă, Laaaa muuulți aaaani/ Cine să trăiascăăă, cine să trăiascăăă, laaaaa muuuulți aani ..... Liniște totală... Toată lumea blocată, sărbătoritei îi înghețase zâmbetul pe buze.. (Ok, hai că trebuie să știi cum o cheamă, doar ai făcut cunoștință cu ea de 3 ori azi.Concentrează-te. Cristina? Nu, Cristina e fata din fața ta! Alexandra?! NUUU, Alexandra e cea din spate ! Oh...we`re fucked. * monolog interior*) Cineva continuă.. colega să trăiascăăă, colega să trăiascăăăăă, laaaaa muuuuulți aaaani !! Toată lumea răsuflă ușurată. Eram salvați. La mulți ani, Raluca! Acum știu cum te cheamă :).

            Până în clasa a 8-a noțiunea de „roman polițist” îmi era complet străină și nu-mi stârnea interesul.  Prin al doilea semestru am citit „Baltagul” lui Sadoveanu - lectură obligatorie-  și spre surprinderea mea, chiar mi-a plăcut. Mai doream să citesc alte cărți polițiste ? Nu! De ce nu? Habar n-aveam. În vara aceluiași an - 2013 - am citit „Cianură pentru un surâs; Bună seara, Melania”  de Rodica Ojog - Brașoveanu. Cum ar spune profa de română: „a fost magistral”.Umorul și misterul îi vin Rodicăi ca o mănușă. Pentru mine, lecturarea acestor cărți în acele nopți de iulie au fost un adevărat  deliciu. Melania Lupu și Mirciulică mă intrigau, îmi doream nespus de mult să îi cunosc. Mi-ar fi plăcut ca această bătrânică să fie reală și prietenă de cafea cu bunică-mea.

            Ajungând la liceu, am descoperit o colegă care citise cărțile Rodicăi Ojog-Brașoveanu. M-a întrebat dacă am citit ceva de Agatha Christie. Cine era Agatha Christie ?! Probabil că și-a dat seama după expresia mea facială că nu știu despre cine vorbește și s-a oferit să-mi împrumute o carte scrisă de ea. În „Misterul trenului albastru” aveam să-l descopăr pe Hercule Poirot și implicit pe Agatha Christie.  Am avut o ușoară senzație de dezamăgire pe parcursul lecturii  deoarece eram ferm convinsă că știu cine a săvârșit crima. Când am ajuns la final..mindfuck! CE?CINE?DE CE? CUM POATE SĂ FIE ĂSTA CRIMINALUL ? Agatha Christie m-a surprins plăcut așa cum avea s-o facă cu toate cărțile pe care i le-am citit. Când o citești pe Agatha, chiar dacă vrei să renunți, pur și simplu nu poți. Îți injectează cumva în vene dependență, nu te poți opri din citit până nu afli deznodământul. Crezi că știi cine e criminalul ? Ei bine, crede-mă pe cuvânt, toți am crezut că știm până la proba contrarie.

            Scriu  acest articol în timpul orei de franceză, spre rușinea mea. Vă rog să mă iertați, doamna profesoară, sper că nu se va mai întâmpla! Privesc spre colegii mei. Am aceleași sentimente față de ei și față de liceu ca la început? Nu, cu siguranță nu. Cu bune, cu rele am petrecut 3 ani alături de ei. Îmi place de fiecare-n parte și-i respect pe fiecare-n parte. Acum, să vin la liceu nu mi se mai pare un coșmar. Singurul coșmar este că mă trezesc în fiecare dimineață la 06:30. Dar colegii mei sunt super, pe cuvânt! Cât despre romanele polițiste, Rodica Ojog-Brașoveanu împreună cu Melania Lupu și Agatha Christie împreună cu Hercule Poirot m-au câștigat și m-au inițiat în acest gen literar.

                                                           Luați aminte,

•       „ Învață să-ți ascuți mai bine săgețile când le slobozi din arc. Altfel ricoșează. Ricoșează penibil.” ( Cianură pentru un surâs, Rodica Ojog-Brașoveanu )   
• „ În viață lucrurile sunt arareori așa cum par. ” ( Misterul trenului albastru, Agatha Christie)

           

Cireșe, bunici și stare de bine.

            De ce m-am apucat de blogging? Sinceră să fiu habar nu am. Mă consider un om obișnuit care se bucură de lucrurile mici. În timpul meu liber citesc, mă uit la filme/seriale (my fav is Grey`s Anatomy <3 ), mă plimb și mai nou fac poze. De ce m-am apucat de blogging ? Parcă  mi se întrezărește un răspuns. M-am apucat de blogging la insistențele celei mai bune prietene și pentru că sinceră să fiu chiar mi-ar plăcea să împărtășesc cu voi locurile frumoase pe care le văd și stările de bine pe care mi le transmit. Mi-ar plăcea să discutăm despre o carte frumoasă, despre un film, despre o plimbare, un loc anume, o zi de naștere, un sentiment, despre orice. 

              În prezent locuiesc în Constanța, dar primii 14 ani din viață mi i-am petrecut într-o comună la vreo aprox.50 de km distanță. Pentru mine copilăria la țară a fost o binecuvântare, dar despre asta vom vorbi altă dată. De fiecare dată când mă întorc aici, cele mai dragi ființe mie sunt cu ochii pe poartă, așteptându-mă.

              În weekend-ul acesta am venit acasă. Tot ce mă leagă de această comună sunt cei 4 fantastici ( bunicii mei ) și livada din grădina bunicilor materni. Cum am mai spus, copilăria la țară a fost pentru mine o binecuvântare. Vara, să stai în curtea bunicilor era ca și cum ai fi ajuns în rai. Pe de o parte erau și sunt flori de diferite culori și miresme, iar pe de altă parte teiul. Teiul și cireșul au fost prietenii mei cei mai buni. În zilele toride mă ascundeam la umbra lor și ascultam păsările sau poveștile spuse de Papu ( bunicul meu)                       Ieri am revenit în curtea magică, lângă cireșul cu fructe pârguite. Am avut alături 3 persoane dragi mie. Am râs, am mâncat cireșe și am povestit. Fetița cu ochi mari și negri însoțită de un super-erou real s-a reîntors fiind domnișoara de 17 ani.  

                 Poate că pare ceva banal, dar pentru mine a fost o teleportare în trecut. Nu mai eram adolescenta plină de probleme, ci doar o fetiță inocentă și fericită care își atârna cercei roșii bio pe după urechi, râzând cu prietenii ei. Acum, când mă gândesc  că în aproximativ o lună nu voi mai fi copil mi-e frică.. Dar câteva lucruri sunt certe: weekend-ul acasă mi-a dat o stare de bine și m-a încărcat cu energie pozitivă pentru toată săptămâna, și..indiferent de vârsta biologică pe care o voi avea, cireșul, teiul și Papu vor fi mereu acolo așteptându-mă, martorii și străjerii copilăriei mele.